Hapciu.

O brad frumos, o brad frumos,
E-asa de rece-afaraaa
Eu vreau zapada, nu vant si ploi
Sa nu mai ninga, cu paracetamol
O brad frumos, o brad frumos,
Ar trebui sa scriu la mateee.

You just sang that in your head. Oh, yes, I'm that good.
Si, ce mai faceti? Eu ma simt exceptional. Stiati ca pot avea o perceptie total diferita asupra lumii cu nasul si urechile infundate? E ceva intru totul special. Recent m-am intalnit cu o veche cunostinta, mezina antipatica a lu' Tanti Aproape-Iarna si a lu' Nenea Frig: Raceala. Toti o cunoasteti, nici unul nu o placeti. E adorata ca un supozitor si mai insistenta ca martorii lui Iehova. Aceasta reactie hapciupalitica poate aparea in prezenta hainelor la moda, sistemului imunitar plictisit si a persoanelor care sunt de parere ca freza e mai importanta decat caciula aia urata. I regret nothing.
Aveam multe idei grozave pentru blog, din moment ce unii m-ati intrebat cand mai scriu. Bineinteles, cel mai potrivit moment s-a dovedit a fi la 1 noaptea, simtindu-ma ca furculita infipta orizontal si fara temele facute. Nimic nu se compara cu inspiratia adusa de un munte de servetele dupa miezul noptii.
Apropo, cica vine Craciunul. Imi e dor. Imi e dor de saniile rasturnate, de steaua din varf, de colindat cu copiii prosti. Am de gand sa numar fulgii de zapada si sa-l astept pe Mosu'. N-o sa ma credeti, dar exista. Am primit o scrisoare de la el cand eram mica. Ei, na, si ce daca scrisul semana putin cu al mamei? Poate se simtea si el mai feminin in ziua aia...
Cea mai distincta amintire pe care o am cu Craciunul e atunci cand aveam un brad mare in camera, si in joaca, l-am rasturnat. Pana au venit ai mei acasa am strans fiecare ac de pe jos, dar cand am terminat m-am impiedicat si a cazut din nou. Si stiti ce? Am ras si m-am apucat iar. Asta si faza in care l-am pacalit pe tata ca vreau sa-i spun un secret si i-am trantit un bulgare in fata.
Miroase a mere si scortisoara.



--> Incercati-l!




"Anyone can love a rose, but it takes a great deal to love a leaf.
It’s ordinary to love the beautiful,
but it’s beautiful to love the ordinary."

Nu stiu unde e acasa, dar sunt pe drum.

Am plumb in ochi
e prea mult aer
ma scurg incet
alunec pe nisip

Am dansat cu tine - fara piciore
Te-am imbratisat - fara atingeri
Ne-am cantat - desi eram surzi

Am plans, am ras
-fara emotii-
tu stii cum se viseaza?
Am fost acolo

Realitatea imi distruge viata
"vrei sa facem schimb?"
La naiba!

Post Scriptum

A trecut ceva, nu? Dar stati linistiti, nu v-am uitat, mi-a fost doar lene.
Astazi am fost la o piesa de teatru. Prima de jumatate de viata incoace. Si imi pare rau ca n-am facut-o mai des. E o experienta atat de...vie.
Piesa se numeste "Oscar si Buni Roz". Ciudat, nu? Asa parea ma inceput. Acum suna special.
A fost genul de poveste care te face sa reflectezi la viata. Sau la moarte. Sau poate e tot aia.
Se spune ca a trai este cel mai rar lucru, majoritatea doar exista. Dar nu ai nevoie de mult timp ca sa traiesti, poti duce o viata in cateva zile, daca traiesti clipa (Carpe diem Sandra =))), si nu ratezi momentul.
Desigur, toti stim ca vom murii, dar faptul ca ar putea fi curand pare atat de ireal. Cum sa mor azi daca iaurtul meu expira luna viitoare? Si petrecem atata amar de timp inutil holbandu-ne la muste sau uitandu-ne la filme proaste, fara sa facem ce trebuie facut, fara sa spunem ce trebuie spus. Zicem mereu ca e si maine o zi. Dar daca nu e? Iar cand sfarsitul se apropie ne plangem ca mai avem nevoie de timp, ca viata e scurta. Nu e scurta, e cea mai lunga chestie pe care o s-o faci vreodata, ai timp sa realizezi tot ce vrei, dar lasi pe maine. Luam viata prea de buna.
Filzofia la o parte, mi s-a indeplinit prezicerea. Dorul de scoala nu m-a tinut nici o saptamana. Asta e.
Ati avut vreodata o pofta nebuna de schimbare? Ce grozav e sentimentul de a lasa totul in urma. Doar de m-as putea abtine sa trag cu ochiul la trecut, gandind ca era mai bine.
Ei, cam atat pe azi. Regret ca nu o sa mai vad ore turbate la momentul postarii. Scoala asta ce face din oameni...

"Ma întreb: Noi, astia lenesi,
mergem în Rai sau vine cineva dupa noi?"

Cu o mana inoti, iar cu cealalta dai din picioare.

Pe locuri

Strange din dinti si deschide ochii.
Paseste prin perdeaua de sticla
cu foarfeca in mana.
Ai grija la pene.

Fiti gata

Lasa tot ce moare in urma,
altfel te vor prinde de picioare.
Regula numarul 2:
-Nu spune nicidata tot ce stii.

Esti pregatit? Nu conteaza.

Start!

Ups, ai calcat linia.
Stai o tura.

M-am distrat de minune. Dar nu in seara asta.

Hello, lume! Mi-era dor de voi si ma gandeam sa vad ce mai faceti. Glumesc, de fapt n-am somn. Si idea de ajutor a creierului meu e asta: "Hei, aprinde calculatorul, scrie ceva pe blog, si daca tot esti acolo mai intra si pe facebook!". Asta sigur o sa mearga.
Totul e atat de aiurea si contradictoriu in ultimul timp. Dispozitia mea oscileaza intre "in varful lumii" si "lipita de nucleul pamantului". Hmm, oare ce ar putea provoca asa o mizerie dulce-amara? O, da: iubirea. Esenta de baza si totusi dusmanul mortal al fericirii. E prea complicat sau mi se pare mie?
Dar hai sa nu vorbim despre asta. Hai sa vorbim desepre ceva mai putin dezordonat: prietenia. E una dintre cele mai speciale legaturi in viata. Uneori singurul lucru pentru care merita ziua de maine. Insa bineinteles ca aici ma refer la cea sincera. Nici nu ar trebui sa existe un alt fel. Am iesit odata cu o amica si o prietena de-a ei. Erau numai imbratisari si complimente. Dupa ce s-au despartit, zice catre mine: "Frate, ca ma dispera aia!"
Dragut. Si eu am reactia asta fata e unele persoane, motiv pentru care nu le 'frecventez' niciodata mai departe de un salut, care desi de obicei nu primeste raspuns ma lasa cu constiinta impacata.
Nu trebuie sa te placa toata lumea, cum nici tu nu placi pe toata lumea. Ne imprietenim cu oameni care au interese comune, deci pentru a fi fericiti impreuna ar trebui sa gandim toti la fel. Va puteti imagina plictiseala?
Vara asta am avut destul de multe achizitii la capitolul love&friendship. Unii chiar neasteptati, dar de care ma bucur mult (va simtiti voi ;) . E ciudat cum intalnim oameni care se amesteca pur si simplu in multime, nu ies cu nimic in evidenta, iar apoi ajung sa fie cea mai importanta parte a vietii noastre. Pana in punctul in care nu-ti mai poti imagina cum era fara ei. N-ar trebui sa simtim ceva? Vreo furnicatura, sa ne vibreze antenele? Persoane la care nu te-ai fi gandit niciodata iti schimba destinul. Ar trebui sa existe niste instructiuni pe undeva.
Apropo, azi am aflat ca prima zi de scoala incepe la 8.Adica 8! Inca mai exista ora asta?!?Tata ar trebui sa inchirieze o macara. Voi avea nevoie. Si o galeata cu apa. Mi-e mila de si-asa dereglatul meu sistem cerebral. Si de profesoara de romana dupa 3 luni de chat. O, vai, urmeaza morala 'Anul asta te pui serios pe invatat', urmata de propria dorinta arzatoare de progres care se evaporeaza subit dupa prima ora de mate.
Here we go again: to another year we're gonna hate, another year to make the best memories of our lives, and hopefully new teachers to freak out!

"Sa traiesti este cel mai rar lucru din lume. Majoritatea oamenilor exista, atata tot."

Pentru ca rimeaza

Si e rece,
Si e trist,
M-am pierdut in paradis.

Cioburi fine stau pierdute
Prin petale de lalele,
Au gatit poteca stearpa
Cu crampeie de durere.

Sangele mi se prelinge,
Impletit cu infinitul

Am privit intr-o gaoace,
Si-am vazut sfarsitul.

E o umbra suspendata
Intre mii de sori
Cat de dulce era chinul,
Printre muritori.

Growing old is unavoidable. Growing up is optional.

Asa simplu, fara auto?

Viata e o scarba cu buletin contrafacut.
Ai avut vreodata impresia ca cineva, acolo sus, isi bate sincer joc de tine, si se mai si distreaza?
Cioc, cioc, bate cineva la usa. Hopa, sunt soarta si destinul care te-au pocnit direct in nas cu o placinta de necaz, ghinion si stafide. Nu-mi plac stafidele.
Si atunci ai doua optiuni:
- Sa o primesti cu capul sus si sa mergi inainte intonand mantra curajului: "Zoe, fii barbata!"
SAU
- Sa fugi cat mai departe cu coada intre picioare si sa-ti schimbi adresa cu speranta desarta ca nu te vor gasi din nou.
Oricat de tentanta si de des folsita ar fi a doua varianta, nu merge niciodata. Iar prima e de-a dreptul obositoare. Asa ca fa ca mine: Deschizi usa, spui plictisita "Ce, iarasi voi?", iti pui o punga de hartie pe cap si speri sa fie cu mere.
Bineinteles, nici asta nu ajuta intotdeauna. De ce nu pot fi calea corecta si cea simpla una si aceeasi? Ca sa nu mai spun ca nici nu stiu care e cea corecta.
Lasand filozofia deoparte, chiar sunt in bucluc. Oare de data asta merge abordarea de mijloc? Oare e cea pe care o vreau?
De multe ori in fata unei decizii importante ma stresez la infinit si-o intorc pe toate partile pana nu mai inteleg nimic. Sau pur si simplu spun "Ce naiba!?" (ati observat cum asta pare a fi raspunsul la toate?), si ma arunc dupa instinct. Nici una nu e prea inteleapta, dar no.2 da rezultate. Imi place ca pana apuci sa te gandesti la consecinte, e prea tarziu. Urati-mi noroc.

"Vei face tot felul de greseli, dar atata timp cat esti generos, cinstit si pasionat nu poti sa distrugi lumea. Nu vei reusi nici macar s-o tulburi."

The Hell was full, so I'm back

Copilarie

Trebuia sa fie anotimpul luminii,
Inecati de propria inocenta.
Trebuia sa fim doi.

Mi-ai dat drumul la mana.

Am ramas in umbra cu aripile frante
Ochii inramati de cerneala se topesc.
Lacrimile spala rani deschise,
Si ard cicatrici.

Speranta e fumata.
Vantul a smuls orice fasie colorata.

A fost o greseala, dar a meritat

Copilarie...
Stranie iluzie.

Cursa

Exista doar intuneric.
Credeam ca e tot ce ofera viata,
Apoi m-am intors:
De fapt priveam mereu coltul camerei.

Am zarit infinitatea
Si era marginita de Soare
M-am ridicat si am alergat catre el.

Ce daca visam?
Ce daca era prea departe?
Ce daca ma ardea?

A inceput cursa.
Sunt mii de carari
Alergam cot la cot, separati de un zid.

E o cursa cu obstacole.

La capat m-a asteptat Moartea.
Nu am atins niciodata Soarele,
Dar poate tot ce conta era sa fug langa stele.

Mai taie din ele

Stiti sentimentul acela de implinire cand in sfarsit ai luat o decizie corecta? Da, nici eu...
Ce va mai place caterinca.
Apropo, cred ca am gasit o tema pentru blog: ala-bala-portocala. Adica postarea va varia in functie de dispozitia mea, deci asteptati-va la multe plangeri la adresa vietii. Si alternativ cate o creatie proprie. Planuiesc sa mai scriu ceva daca ma ajuta insomnia.
Am avut placerea de a afla ca unele persoane chiar asteapta urmatoarea mea scurgere de inspiratie. Ma face sa simt ca pot realiza ceva in viata. Ce idee draguta.
Uneori, cand se intampla o schimbare majora inauntrul tau, ai vrea sa o exteriorizezi ca s-o poti vedea si arata lumii. Dar cum? Daca nu o faci bine? Suntem atat de obisnuiti cu rutina, incat multi se tem sa iasa din tipare, si petrec o viata fara a fi descoperiti cu adevarat. Ne-am nascut unici si totusi alegem sa fim la fel. Clone. Ce prostie. Si unii cred ca ma insulta cand ma numesc ciudata. Nimic nu ma face mai fericita decat cuvantul ala.
Oricum, sunt convinsa ca toti ati auzit de prelungirea vacantei. Mie vestea mi-a lasat un gust dulce-amar. Nu m-am plictisit vara asta, dar parca totusi imi lipseste scoala. Pana la urma, umbla vorba ca sunt cei mai frumosi ani din viata noastra. Si nu mi-e dor numai de rasul infundat din orele de fizica atunci cand cineva loveste profesorul cu un biletel si nu recunoaste nimeni. Desi sunt convinsa ca peste 3 saptamini o sa vreau sa ma intorc in timp pentru a-mi da o palma in momentul asta, mi-e dor si de partea plictisitoare: invatatul. Sunt momente cand aflam ceva interesant, apoi vine o subita sete de cunoastere si obisnuitul monolog sub dus gen "what am I doing wih my life". Apoi bineinteles dam de internet si ne trece nebunia la minut.
Ce frumoasa e viata.

"Uneori singuratatea e cea mai buna companie.
Nu pune niciodata intrebari si de multe ori ofera raspunsuri."

Scrisoare

Ai promis ca o sa vii, asa ca te astept.
Am o ancora la gat,
Iar timpul ma calca in picioare.
Nu pot auzi marea,
Dar simt ploaia scurgandu-se in ochii mei.
Striga ne-ncetat o voce in departare
Oare e numele meu?
Dar nu ma intorc.
Poate ca mi-e frica.
Fiecare strop fierbinte imi ingheata sufletul.
Intunericul adie printre degetele mele.
Macar soaptele surde nu ma mai pot atinge.
Doua cuvinte imi urmaresc privirea
Atarna in jurul meu, dure si stralucitoare:
"De ce?"
Grabeste-te!
Singura cale e cea pe care n-am vrut s-o urmez niciodata
Si ce doare cel mai tare e ca am stiut mereu.
Ai promis ca o sa vii, dar nu mai pot sa te astept.

Ne adaptam

Uneori e atat de greu. Cand trebuie sa te zbati pentru fiecare zi, si nici macar nu stii de ce. Cand dintr-o data tot Universul se intoarce impotriva ta iar tu nu mai stii unde sa pasesti, fiindca ti se sfarama pamantul sub picioare. Dar nu e asa. Toate problemele noastre actuale sunt nesemnificative in comparatie cu ce va urma. Copilaria - cand cel mai teribil sentiment posibil era provocat de o jucarie pierduta. Pe atunci chiar parea tragic. Acum, nu exista gust mai amar decat cel de inima franta. Dar oare ce e in sufletul unei mame care nu are ca sa le puna pe masa copiilor?

Sigur, va ganditi, "Ce probleme poate avea o pustoaica? Ridicol!". Insa fiecare etapa are propriile greutati. Si voi ati fost la fel. Luam totul de bun, nu apreciem pana nu pierdem. Si totusi nu suntem niciodata multumiti. Ii privim cu invidie pe cei bogati si faimosi, crezand ca lor le e mai bine. Dar nici unul dintre ei nu a simtit vreodata bucuria unui copil sarac si singur care a primit un biscuite cu ciocolata.

Bun, acum ca v-am incantat cu sadica mea filozofie de viata, ce ziceti de o poezie?

 Jucăria

Dusman grozav e timpul, mi se pare
acuma ca si când te-as fi visat,
cum poate mai viseaza cate-o floare
pamantul, iarna, dupa ce-a-nghetat.
Iubirea noastra astfel a trecut,
ca dâra luminoasa-a unei stele,
si bezna-n urma ei s-a refacut,
de-mi pare steaua fericirii mele,
ca niciodata n-ar fi stralucit.
Si nu mai stiu acuma dac-am stat
cu tine, daca-n pieptul tau iubit
eu inima-ntr-o zi ti-am ascultat.
Cuvintele pe care le rosteai,
din departari de basm rasuna parca,
pentru ca mierea tot acelui grai,
langa urechea alteia le-ncearca.
Din ce în ce mai subred e sub pas
pamantul amintirilor si-mi pare
ca dintr-un vis frumos mi-au mai ramas
franturi ciudate si stralucitoare.
Zadarnic intre ele să le leg
incerc acuma, fiindca nu se poate
din cioburi vasul să-l mai faci intreg,
si tristă surăzând mă joc cu toate
aducerile-aminte la un loc,
ca un copil cu jucaria care,
i s-a stricat, dar n-a dat-o pe foc,
pentru ca alta mai frumoasă n-are.
                          (de Magda Isanos)

 "Parintii tai au fost singurii obligati sa te  iubeasca

De la restul a trebuit sa o dobandesti."

Deci

Fara deci. Nu asa se incepe o propozitie.
Din pacate astazi nu m-am indurat sa creez ceva demn de aratat lumii, indiferent de forma, asa ca va voi delecta din nou cu un discurs fara sens de-al meu. Dar nu o pot tine asa mereu, intr-un final va trebui sa gasesc o tema, nu? Desi din cate am observat, cu cat ceva e mai la intamplare, cu atat prinde la public. Imaginati-va o licitatie "sponsorizata" de Lady Gaga.
Se pare ca in ciuda ezitarii mele initiale -care inca persista- de a crea un blog, astazi am fost foarte mandra de el. I l-am aratat chiar si fratelui meu, care nu mi-a fost niciodata un mare fan, asa ca va imaginati reactia. "Iti spun eu ca n-o sa ajungi nicaieri cu el". Probabil are dreptate. A fost motivul sovaierii mele, dar apoi a venit intrebarea, pusa de altii si de mine: "de ce nu?".In fond nu am nimic de pierdut. Poate nu-i va pasa nimanui, sau poate voi ajunge faimoasa si cunoscuta in toata lumea, iar Ian Somerhalder (yes, I had to Google his name) pentru care am o pasiune nu-prea-secreta va deveni fanul meu numarul 1 si va aparea in zbor la geamul meu sa-mi ceara un autograf. Sau poate undeva la mijloc, pana la urma daca reusesc sa fac macar o persoana sa zambeasca, tot e ceva. E amuzant sa ma asculti. Stiu pentru ca o fac tot timpul.
Apropo, am avut idea brilianta de a pune un citat al zilei la sfarsitul fiecarei postari. Dar nu un citat care imi descrie ziua, asta ar fi plictisitor. Poate doar starea de spirit. Stiati ca visam in fiecare noapte, doar ca nu ne amintim?
P.S: Ce ziceti si de o poza a zilei?

~"Trebuia sa scriu o comedie romantica, dar personajele mele s-au despartit."~

Introducere: Cine sunt eu

Cine sunt eu? Mereu am urat intrebarea asta. E atat de simpla, de evidenta, dar ascunde mult prea multe raspunsuri. Si totusi nu are nici un sens, e ridicol. Sa va explic: Cine esti?
<Ma cheama Di...- Nu te-am intrebat cum te cheama. Cine esti?
<Sunt o fire in...- Nu ti-am cerut sa te descrii. Cine esti?
<Imi plac urechile de panda pane si plimbarile cu cometa.- Nu te-am intrebat ce-ti place. Cine esti?
Si ciclul continua. A vazut careva Anger Management?
Uneori ma trezesc cu o cerere pe Facebook de la vreun tip din coltul rotund al dragii noastre patrii, sau vreun arab din India cu 15 copii, si vine intrebarea: "Ceau, tu cine esti?".
Ce-ai putea raspunde? Sunt asistenta de vara a Zanei Maseluta. Dragut, nu? Daca am avut bunavointa sa-mi pun o poza, deja stii cum arat si cum ma cheama, ce mai vrei? Asta bineinteles in cazul in care nu e cate o persoana cu numele InGeRaSh_PuFoS cu un copac la profil. Dar pana la urma toti am fost prepubertari (si nu demult). Primul meu cont a fost Cherry Juice, iar singura poza era un om de zapada.
Ei bine, cam asta ar fi incercarea mea numarul 1 de a crea un blog. Nu m-am descris pe mine, dar cred ca m-ati cunoscut mai bine astfel decat daca as fi inceput cu parerea mea despre mine. Pana la urma, nu asta va intereseaza. Sper ca unii dintre voi sa-mi fiti alaturi cat timp va voi impartasi viziunea mea asupra lumii prin povesti, poezii, citate sau desene, create de mine sau de altii, ori prin simpla turuiala ca astazi.

PS: Multumiri speciale "mentorului" meu, Sandra, si celor care m-au incurajat (*cough*batut la cap*cough*) sa fac asta. I shall make you proud master ;) :*